search
top

Amintiri din scoala

Amintirile placute despre armata au revenit in luna februarie a anului 2012  cand am primit un telefon. Nu aveam numarul in agenda si am raspuns nestiind cine ma apeleaza. Surpriza a fost cu atat mai mare: o voce oarecum familiara, insa pe care nu mi-o aduceam aminte a rasunat de la celalat capat al undelor: “Mai oagare,mai , ce mai faci frate?”. “Bine, multumesc” am raspuns, si in minte incet incet mi s-a conturat personajul din spatele vocii:Stoian ,buzoianul  smecheras si bine dispus tot timpul, omul asta avea un talent ca si atunci cand era suparat sau protesta, o facea intr-un mod de te facea sa zambesti . O sa ne vedem,dupa cum avem timp, la o bere sa mai depanam amintiri si sa vedem ce mai face fiecare.

Nu mai relatez acum toata discutia, insa cand am inchis telefonul, mintea mi-a fost coplesita de amintirile placute de atunci. Imi aduc aminte prima zi cand am intrat pe poarta unitatii, nu stiam la ce sa ma astept, iar toate povestile pe care le auzisem nu pomeneau tocmai de lucruri placute, insa am hotarat sa nu las “povestile” sa-mi influenteze experienta ce urma sa o am, ma asteptau 24 luni de scoala militara si aveam de gand sa nu le incep cu o abordare negativa.

Probail că nu există poveşti mai lungi decât cele din armată, de aceea, ce voi scrie este doar o sinteză şi pe măsură ce am să îmi aduc aminte am să vă mai povestesc.

Armata e un teritoriu al umilinţelor şi al bucuriilor simple. Cele din urmă le echilibrează pe cele dintâi. Tot ceea ce nu mai ai, şi te obişnuiseşi să ai, tot ceea ce nu poţi să faci, şi ar fi normal să faci, îţi devine drag. Mănânci un măr ca pe o sărbătoare, mângâi o carte ca şi cum ai atinge o femeie, călătoreşti până la propriile frontiere şi te deprinzi să le aperi.

Armata te învață să te bucuri de lucrurile simple: o cană de ceai cald după ce ai ieșit în zorii zilei pline de brumă la careu, o baie fierbinte acasă când te duci în permisie, după o săptămână în care ai avut apă caldă pentru duș o singură după-amiază, sau un WC cu apă curentă, după ce la poligon ai avut de-a face cu WC-uri în fundul curții .

Nici acum nu ştiu ce aş putea spune despre armată, dacă am progresat sau nu pe parcursul celor 24 de  luni petrecute în unitate. A,din perspective sociala , despre armată, da, … spunea cineva că te schimbă în bine. Se poate, toţi soldaţii sunt egali, iar prin condiţiile de acolo înveţi să supravieţuieşti, să te aliezi cu alţii, să înveţi în cine să ai încredere, în cine nu. Vezi că viaţa nu este intotdeauna roz   şi ai nevoie de ceilalţi ca să supravieţuieştii. Unul dintre câştiguri a fost că am câştigat câţiva prieteni foarte buni.

Ar fi multe de povestit; de la tragerile din poligon cu diverse categorii de armament, marsurile cu cantec prin orasul Sibiu si mesele copioase pe care le luam cand eram liberi din unitate in unele dintre hanurile din oras .

Am ramas cu multi prieteni, de care indiferent de trecerea timpului, si de faptul ca nu am mai vorbit de multi ani ma simt inca apropiat, camarazi de arme, oameni alaturi de care am servit patria si alaturi de care m-am bucurat.

 Peste ani, diferenţa de vîrstă sau de grad nu mai are nici o importanţă, motiv pentru care toate poveştile din armată cer să fie lămurite.  Din armată, nimeni nu are amintiri triste. E perioada contra naturii din viaţa oricărui barbat. Cu toate acestea, din armată toţi ne simţim obligaţi să povestim numai lucruri hazoase.

În ciuda celor de mai sus…toți cei care au făcut armata păstrează o nostalgie aparte vremurilor cu uniformă, oricât de tare le-ar fi urât atunci: poate pentru că erau tineri și aveau toată viața înainte, iar greutățile erau mai ușor de suportat. Armata rămâne pentru bărbați cam ca nașterea la femei: un ritual de trecere și un chin pe care îl rememorează veșnic.

Cărtărescu scria undeva că, deși abia a supraviețuit armatei, primul lucru pe care l-au făcut, el și colegii lui de facultate, când s-au revăzut la Universitate, a fost să bată pas de defilare în fața amfiteatrului Odobescu.

 

1.ADMITEREA-  Cei care au fost declarat “ADMIS” in urma sesiunii de admitere din vara anului 1983, organizata in SCOALA MILITARA GHE.LAZAR-SIBIU, s-au prezentat, in luna septembrie a aceluiasi an , ca elevi-militari ai anului I ai institutiei.

Cu emotie, curiosi, atenti la detalii si la precizarile comandantilor de subunitati, dornici sa afle cat mai multe informatii si sa-si formeze exact si la timp deprinderile, “bobocii” nu au avut parte de prea mult timp pentru meditatie si relaxare, demarand un program dens de pregatire militara generala, menit a le forma deprinderile de baza strict necesare oricarui militar, formarea si dezvoltarea spiritului de disciplina si camaraderie si, cel mai important, educatia bazata pe cei trei piloni (importanti) ai sistemului militar: Patrie, Onoare, Datorie!

Fiecare zi scursa de la momentul cand au pasit pe poarta  uneia dintre celei mai importante institutii de invatamant militar dinR.S.R., a avut doza ei de dificultate, noutate, si promisiuni ca “maine voi fi mai bun”.

Am făcut o mulţime de ore de invatamint pentru cele 18 discipline de curs/an. In fiecare zi de la 7.50 până la 14.50 aveam cursuri intensive, excepţie au făcut doar zilele demunci agricole,practica si de poligon în care făceam instructie de front ,trageri sau tactică militară.

Incantati, dornici de a afla noi si noi detalii, fiecare  elev a avut ocazia sa-si demonstreze calitatile atat la sedintele  de tragere, dar, mai ales, de-a lungul celor 2-3 ani cat au asimilat si dezvoltat  noi si noi deprinderi pe calea formarii ca viitoare cadre militare ale Armatei Romaniei.

 

 

2.CAZARMA- Complexul militar din Calea Dumbravii ce găzduia Scoala Militară Gheorghe Lazăr Sibiu (UM 01080) era compus din trei mari corpuri de clădire situate la stradă, ce adăposteau dormitoarele elevilor, săli de clasă, cancelarii (corp profesoral), laboratoare, biroul DS, infirmeria, comandamentul si biroul OSU.

Alte două corpuri mari de clădire cu cîte trei etaje fiecare, construite în perioada socialistă (după anii 70), ce se aflau poziţionate în curtea interioară a şcolii militare, adăposteau : depozit alimente, popotă militară, săli de mese elevi, bucătăria, săli de clasă şi amfiteatru.

În afara celor cinci mari corpuri de clădire enumerate mai sus, şcoala mai dispunea în curtea sa de vechi anexe construite din cărămidă, pe două nivele (demisol si parter) cu acoperiş în două ape, clădiri care includeau : depozite, parcul auto, corpul de gardă, sala de sport, libraria, frizeria, cabinetul stomatologic, cercul de arte plastice, amfiteatrul vechi, bufetul de incintă, sala de duşuri şi vestiarele aferente.

 

 

3.INFIRMERIE- Infirmeria  scolii militare cuprindea un cabinet de consultatii medicale, un cabinet stomatologic, un stationar cu  12   paturi si un izolator. In infirmerie se asigura asistenta medicala gratuita 24 de ore din 24.

Atît în momentul încorporării tale în armată cît şi înaintea susţinerii examenului de admitere în şcoală, trebuie să faci dovada că eşti apt din punct de vedere medical.

Astfel, împreună cu ,,trupa,, te prezentai disciplinat în faţa comisiei medicale în vederea examinării. Examenul medical se desfăşoară la infirmeria şcolii militare, într-o cameră destul de spaţioasă, despărţită de un soi de cortină vişinie. Înauntru, membriii Comisiei militare aşteptau plictisiţi în spatele unei mese lungi cu picioare scurte, scorojite. Nici măcar nu ne băgau în seamă. Oricum era prea tîrziu. Totul era decis.

Comisia medicală era formată  din: un doctor militar cu grad de maior, un subofiţer sanitar uscăţiv şi ochelarist, un medic stomatolog şi două asistente medicale angajate ca personal muncitor civil.

Suntem tinuti in picioare ca animalele o zi intreaga . Fara sa putem iesi pentru o gura de apa sau ceva de mancare . Undeva pe dupa-amiaza , cand toate proviziile (apa , mancare , tigari) erau terminate , suntem introdusi in costumul lui Adam , grupuri de cate cinci , in cabinetul medicului – un tip bine “uns” , in varsta , ajutat de cele doua asistente .

După cum probabil v-aţi dat seama, şeful comisiei militare era maiorul, un tip haios, care sta în faţa unui birou încărcat de dosare medicale şi fişe personale, ne vorbea prietenos, printre privirile admirative şi chicotelile celor două asistente prezente, care întrupau, în nişte halate albe extrem de scurte, atracţia însăşi. Una dintre ele era brunetă la vreo 35-38 ani, iar cealaltă era o blonda ,,coaptă,, bine, cu o vîrstă cuprinsă între 40-45 ani. Nu întîmplător, veteranii de anul doi le porecliseră surorile ABBA. Maiorul era mîndru nevoie mare de cele două ajutoare ale sale.

In fine, cu totii,suntem masurati , cantariti si observati. Tinuti in anumite pozitii , suntem pipaiti si analizati ochiometric . Transpir de curg apele de pe mine si ma simt ingrozitor , umilit . Asistentele isi dau coate si sosotesc vesele . Cu ajutorul unei rigle , o asistenta ii arata doctorului o alunita in zona intima a unui camarad . Omul se inroseste , mai sa-i plezneasca obrajul si are o erectie de zile mari . Zambetele se transforma in hohote , doctorul le incurajeaza si noi facem haz de necaz . In acel moment testele , verificarile au luat sfarsit . Ce testare psihologica ? Tara avea nevoie de ostasi !

4.PRIMELE ZILE DE SCOALA- Ce am învăţat de la veterani în primele zile de armată? Cum trebuie sa dai pachetul de Kent la cazarmament ca să obţii bocanci, veston, pantaloni şi cămaşă pe măsură. Cum, cînd, de la cine şi pe  cîte pachete de Kent, cutii de ness-caffe Amigo sau sticle de whisky se obţin învoirile de 24 ore în oraş sau permisiile. Cum se ,,completează,, uniforma, adică se fură de la vecini nasturii, ciorapii, tresele, prosoapele, gradele şi tot ce mai prezintă interes.

Cele mai insemnate momente, care au precedat “startul” taberei de instructie in care le vor fi solicitate toate resursele, s-au consumat, in ordinea desfasurarii lor, astfel: inmanarea –in cadru festiv- a armamentului individual, prezentarea cadrelor cu functii de conducere din institutie, descrierea si insemnatatea Drapelului de Lupta si a Steagului de Identificare, prezentarea institutiilor de invatamant militar din garnizoana, si, poate cea mai importanta activitate de pana acum, un exercitiu demonstrativ executat de colegii din anul II de studii, ce a avut menirea de a face cunoscute caracteristicile si puterea armamentului usor din dotarea subunitatilor apartinand  Fortelor Terestre.

Trezirea in dimineata primei zile de armata avea ceva greu de descris, ceva din atmosfera romanelor absurde  ale lui Kafka, cu plutonierii racnind la noi sa ne miscam, sa ne luam uniformele in primire,ca n-o sa umblam civili toata ziua, cu ofiterii incercand sa ne organizeze pe grupe, plutoane, companii, batalioane si mai stiu eu ce alte forme de organizare.

Momentul primirii uniformelor avea sa transforme insa atmosfera kafkiana intr-o atmosfera demna mai degraba de Hasek si bravul sau soldat Svejk. Plutonierul de companie statea intr-o magazie, avea o masa pusa in usa de-a curmezisul, un tabel cu numele noastre pe care bifa cu creion chimic predarea echipamentului si racnea permanent cu voce de tarcovnic:  “Urmatorul! Cum te cheama?,Ce marime ai la haine? Dar la pantofi? Dar la cap? Ia de aici,de aici si de aici! Semneaza aici! Ce,nu-ti vine? O schimbi cu altul! Nu sta,elibereaza coloarul!”.

Si pana sa te dumiresti bine in bratele tale ateriza o uniforma, camasi, chiloti , ciorapi, boneta ,curea si bocanci. Iar daca nu te miscai repede iti sarea in brate si un planton schimbul doi de noapte, de la 3.00 la 6.00 dimineata, pentru ca tot plutonierul facea si repartizarea plantoanelor.

Deci,primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne prezentăm la magazie să luăm în primire ţinuta militară, care bineînţeles nu a fost nouă, trebuia să alegem dintr-un munte de pantaloni, unul de vestoane, altul de bocanci, era sa uit s-a dat şi lenjerie intimă şi şosete, dar care de aceasta data au fost noi.

A doua zi la depozitul  scolii ,ne-am luat în primire armele şi am intrat în posesia unui AK-47, versiunea românească a celebrului Kalashnikov.

Am învaţat cu stoicism despre ea la lecţiile de ITAI (Instrucţia Tragerii cu Armamentul de Infanterie) , astfel, componenţa pistolului-mitralieră calibru 7.62mm, AK-47 este următoarea,  ţeava cu cutia închizătorului, cu aparatele de ochire şi patul; capacul cutiei închizătorului; port-închizătorul cu pistonul de gaze; închizătorul; recuperatorul; tubul de gaze cu apărătoarea mâinii; mecanismul de dare a focului; ulucul; încărcătorul; baioneta pumnal şi accesoriile.

Trebuia să o cunoaştem foarte bine deoarece după fiecare tragere trebuia demontată, curăţată şi unsa cu ulei.

Ce să vă mai spun; de fericire trepidantă a orei de prînz în care se împărţea corespondenţa adusă de S.S.C. la raportul companiei, de primirea coletelor de acasă sau de binecuvîntata prezenţă în unitate a magazinului de incintă unde elevii se aprovizionau în ziua soldei cu ţigări Carpaţi de Sf.Gheorghe, sau de prietenia pe care o legau cu centralistul din unitate, care ne facilita obţinerea unui fir telefonic cu exteriorul atunci cînd doream să vorbim cu cei dragi de acasă.

Ce mai vremuri frate !

 

 

5.FRIZERIA- În primele zile cînd am ajuns în şcoală, sergenţii ne-au şi înhăţat, încolonat şi dus la frizeria unităţii pentru a fi tunşi regulmentar. Pentru cei care nu-şi mai amintesc , frizeria se afla la subsolul amfiteatrului vechi, în imediata apropiere a pavilionului de eleve.

Şi uite aşa, m-au băgat în rînd cu ceilalti colegi, deşi ma tunsesem de două zile, scurt, pierdut în spate. Degeaba. Şi-a băgat frizerul maşina electrică în freza mea, precum combina în lanul de grîu. Cînd mă tundea frizerul, m-a cuprins brusc o ,,tristeţe iremediabilă,, – vorba lui Topîrceanu – care m-a însoţit tot timpul.

Tunşi scurt, dar nu la chelie şi daţi cu pudră de talc pe ceafă,cu totii ieşeam din camera aia, capilar- circumcişi.

Era septembrie, purtam bonete, ne mînca scăfîrlia rău, ne mînca totul – efectul postavului, mă rog – pînă ce ne-am plictisit de scărpinat.

Ce să mai, erai tuns ostăşeşte, operat de mustaţă, barbă şi perciuni. N-aveai voie să ieşi în evidenţă. Nu ieşeai nici din rînd, dacă nu ţi se dădea comanda.

Apoi, bărbieritul cu apă rece,  la orele 6 ale dimineţii, – ,, cu ustensile de bărbierit,, de proastă calitate,  ne-a terminat psihic ; ne usturau obrajii fragezi pînă la urlet !

După finalizarea activităţilor de tuns – ras şi distribuire a ţinutelor, a venit vremea să fim pozaţi alb-negru pentru carnetele de serviciu.

În poze, aşa tunşi chilug, arătam cu toţii de parca am fi înghiţit mişte mături cu tot cu coada din lemn.

 

 

6.JURĂMÎNTUL –  Depunerea jurămîntului militar de către elevii şi militarii în termen ai şcolii a reprezentat, de asemena, un bun prilej de realizare a educaţiei patriotice, de relevare a legaturii trainice între armată şi naţiune.

Scoala s-a preocupat în permanenţă să imprime acestui eveniment unic în viaţa fiecărui militar un caracter emoţionant care să rămînă pentru totdeauna în conştiinţa afectivă a acestora.

Depunerea jurămîntului militar şi defilarea de după trebuiau să iasă şnur, fiindcă erau în 25 octombrie, adică de Ziua Armatei. Aşa că am învăţat să dăm onorul cu arma şi să batem pas de defilare. Cu arma a fost relativ simplu, erau trei-patru mişcări: la picior, pe umăr, pentru onor…

Cu defilarea s-a dovedit însă a fi extrem de greu, atunci cînd ridicai piciorul şi băteai cu putere pasul în pămînt.

Aşa era ordinul. Dădeam cu talpa de ne clănţăneau dinţii în gură şi ni se mişca boneta pe cap în toate direcţiile.

Nu e joacă. Jurăm în cor şi defilăm în contra-timp prin faţa tribunei cu tovarăşi de la armată şi de la partid.

Jurăm să ne apărăm ţara, mimăm din buze la pasajul cu comandantul suprem şi habar n-avem, niciunul dintre noi, care e “preţul vieţii”.

7.LIMBAJUL CAZON- Codul de comunicare este lucrul pe care-l deprinzi cel mai greu în prima lună de militărie, astfel că durează ceva timp pînă accepţi că nu te trezeşti, ci execuţi deşteptarea, că nu citeşti ci efectuezi activităţi de voie, că nu vorbeşti ci raportezi, că nu dormi ci execuţi program de odihnă, că nu facă curăţenie, ci sectoare, s.a.m.d.

Codul de comunicare este lucrul pe care-l deprinzi cel mai greu în prima lună de militărie, astfel că durează ceva timp pînă accepţi că nu te trezeşti, ci execuţi deşteptarea, că nu citeşti ci efectuezi activităţi de voie, că nu vorbeşti ci raportezi, că nu dormi ci execuţi program de odihnă, că nu facă curăţenie, ci sectoare, s.a.m.d.

Un alt cuvînt existent doar în lumea cazonă este ,,liberare,, . Din armată ,,te liberezi,, nu te eliberezi. Litera lipsă accentuează faptul că este o formă unică de recăpătare a libertăţii, superioară tuturor celor obişnuite, chiar şi divorţului.

În armată nu se fură ci se ,,completează,,. Un alt termen cazon care a făcut istorie! Ce se ,,completează,, cel mai des ? De exemplu nasturii. Acei bumbi metalici în relief cu stema ţării erau, la început ca orice nasture, cusuţi cu aţă. Venea apoi momentul de neevitat în care cineva pierdea unul. Ce putea să facă bietul militar ? De cerea altul, comandantul de pluton îi spunea să se descurce şi uite aşa camaradul nostru era nevoit să îşi completeze efectele militare, împrumutînd pe timpul nopţii un nasture de la mantaua unui alt coleg, în timp ce acesta doarme dus. Apoi locul liber de pe mantaua cu pricina se muta la vecinul acestuia, şi aşa mai departe, pînă cînd leapşa cu nasturi făcea înconjurul şcolii, ajungînd din nou la sursa primară.

Ordinele militare utilizează acelaşi limbaj cazon. Faptul că ordinul ne se discută, ci se execută, e primul lucru care se învaţă în armată, odată cu celebrul ,,Companie, spre platoul de instrucţie, tîrîş marş!,,. Acesta şi ,,Aviaţie inamică la joasă înălţime,, erau cele mai frecvente ordine.

Dacă în ,,civilia,, socialistă totul era cenuşiu, în armată înotai într-un ocean kaki.

Doar aici existau comenzi de genul ,, ia o bază,, , ,,liber pe subunităţi,, , ,,masca pe figură,, , ,,la orizont adunarea,, , ,,pentru luptă culcat,, sau ,,servesc patria,,.  Mai ales ,, servitul,, merită toată atenţia noastră, căci avem aici un cuvînt magnific care va face o carieră spectaculoasă în Romania socialistă. Cum putem oare servii noi patria, cînd în accepţia militară, noi o slujeam, atît la propriu cît şi la figurat ??!! Închipuiţi-vă cît de penibil era momentul în care un superior gradat te întreba: ,,ce faci elev-fruntaş ?,,  Iar tu răspundeai cu o voce gravă : ,,Permiteţi să raportez ! Servesc patria, fac sectoare !,, Fără alte comentarii.

Doar în armată erai nevoit să-i spui la tot pasul ,,să trăiţi,, unui comandant sadic, aspru, frustrat şi ipocrit, care de cele mai multe ori te ura atît de tare încît îţi dorea moartea. Deşi îţi era vrăjmaş de moarte, regulamentele militare te obligau sa-i spui ,,să trăiţi,,

8.INVATAMANT- Complexul militar din Calea Dumbravii ce găzduia Scoala Militară Gheorghe Lazăr Sibiu (UM 01080) era compus din trei mari corpuri de clădire situate la stradă, ce adăposteau dormitoarele elevilor, săli de clasă, cancelarii (corp profesoral), laboratoare, biroul DS,biroul C.I., infirmeria, centrala telefonica, comandamentul si biroul OSU.

In cladirea centrala, cea a Comandamentului, ultimele doua etaje superioare erau rezervate armei intendenta . Aici erau cancelariile cadrelor didactice , salile de clasa si cele de specialitate.Fiecarui pluton de elevi  i s-a repartizat o singura clasa pentru intreaga perioada de studiu . La fiecare clasa de elevi  era desemnat un  diriginte competent (commandant de pluton) care organiza si conducea activitatile educative si extracurriculare  si de consiliere ale clasei.

Programul zilnic cuprindea, în principiu, 6 ore de cursuri în clase, săli de specialitate, laboratoare sau pe terenul de instrucţie şi 4 ore de studiu obligatoriu, după-amiaza, de luni pînă simbătă inclusiv. Scoala functiona cu un numar de un schimb, durata orei de curs/activitatilor didactice fiind de 50 minute, iar a pauzelor/activitatilor recreative fiind de 10 minute.

Verificarea cunoştinţelor  se realiza prin examene parţiale sau de curs şi bineînţeles cele de absolvire (examenul de stat). Acestea erau susţinute la disciplinele de bază, scris şi oral, iar celelalte numai oral.  La instrucţia generală elevii erau apreciaţi pe baza observaţiilor zilnice ale instructorilor.

De menţionat faptul că pînă şi ultima activitate cronologică din scoală – înaintarea în grad – se constituia prin întreg ceremonialul său într-o lecţie de educaţie patriotică şi ostăşească. Citirea deciziei de avansare în grad, alocuţiunea comandantului şcolii, intonarea imnului de stat şi defilarea personalului şcolii, făceau parte din ceremonialul de absorvire a şcolii, la care participau comandanţii, profesorii şi rudele absolvenţilor.

9.TINUTA MILITARA-  Bîneînţeles, militarii au uniformă. Ceea ce nu ştiam era că, în mediul purtător de uniformă, nu i se spunea, aşa, simplu, “uniformă”. Ci “ţinută”. Ţinută de vară şi ţinută de iarnă (noi am primit, în septembrie, direct, ţinuta de iarnă…). Ţinută de instrucţie, de oraş şi de lucru. În ea stăteai un an şi ceva. Haina statului. “Câtă vreme purtaţi hainele statului…” se spunea. Adică eram ai lui şi făcea ce voia cu noi.

“Ţinuta”  trebuia să arate impecabil, indiferent dacă erai târât ore întregi prin noroaie, te mânjeai de ulei ori motorină ori se petreceau alte “accidente” din acelea de le vezi ca exemple pentru eficacitatea detergenţilor. Pe fiecare hol şi la poarta unităţii era o oglindă de înălţimea unui om, unde puteai să te verifici: Boneta la două degete de rădăcina nasului cu “cucul” exact deasupra, nasturii cusuţi bine (era o bucurie a superiorilor de a îţi smulge nasturii), petliţele cusute simetric, centura aşezată şi strânsă cum trebuie, pantalonii călcaţi ca vorba aia cu musca, bocancii “lună-stele”, făcuţi cu cremă şi lustruiţi. Că de nu… Că de nu puteai rata învoirea în oraş sau chiar permisia acasă…

Cu ce se îmbrăca soldatul român? Păi avea izmene care niciodată nu erau pe măsura ta, cu şnur la fiecare crac, pe care, sincer nimeni nu le purta şi bine făcea.   Avea şi izmene de vară, mai scurte, pe care iar nimeni nu le purta. Aveau culorile alb sau  bleu  . Erau ciorapi kaki excelenţi şi rezistenţi, acelaşi model şi iarna, şi vara. Erau bocancii “de armată” care erau de două feluri: “cu catarame” şi “cu şireturi”, ultimii evident mai eleganţi.

Erau pantalonii “de vară” sau “de iarnă” care obligatoriu trebuiau spă fie călcaţi “la dungă”. Dunga trebuia să fie făcută aşa, “să moară musca”, adică extrem de ascuţită. Călcatul se făcea cu fierul de călcat sau, mai simplu, puneai nădragul sub cearşaf, te culcai liniştit, iar dimineaţa aveai o dungă de nici cu Ufesa nu ieşea aşa. Cauza: căldura propriului corp.

Pantalonii mai aveau buzunare. Era interzis să le foloseşti. Cei de iarnă aveau şi o curea, de obicei o gioarsă folosită de generaţii întregi. Cei de vară erau mai OK. Bluza “de corp” era ceva ce nu folosea la nimic. Doar la a te proteja de vestonul “de iarnă”. Care veston, de iarnă ori de vară, era alt element al îmbrăcămintei cazone, alături de estivala “cămaşă-bluză”.

Pe cap, bonetă “de vară” sau “de iarnă” ori căciulă. Era să uităm de centură. Indispensabilă, din piele ori, cu o cartaramă grea din alamă cu stema ţării pe ea. Stema ţării era imprimată şi pe fiecare nasture. Asta aşa, ca să nu uiţi cumva.

Iarna, pentru a te proteja de frig, existau două obiecte de îmbrăcăminte: mantaua şi scurta. Mantaua era OK, scurta era inventată ori de un nebun, ori de un sadic. Prea scurtă pentru a te încălzi, prea urâtă pentru a ieşi în oraş, prea incomodă pentru a te bucura de scurtimea sa.

 Accesorii: copca, cea care se prindea la gât şi, de obicei, uitai să o închei. Ţi-o încheia, grijuliu, gradatul, neuitând să prindă şi o porţiune din pielea ta. Asta ca să nu uiţi a doua oară… ; petliţele, care se aşezau pe guler, şi pe care le făceai singur, din carton şi postav, de diverse culori, în funcţie de “arma” la care erai: roşu – infanterie, negru – artilerie, tancuri, transmisiuni, geniu, construcţii, etc, verde: vânători de munte şi grăniceri, albastru deschis – aviaţie, albastru închis – securitate, vişiniu – sanitari; gradele: care, în cazul tău, erau de la fruntaş la sergent (fruntaş-caporal-sergent), aşezate pe umăr şi câştigate ori cu ore de muncă şi instrucţie, ori pe pile şi prieteni; însemnele de armă, adică ce erai: tanchist, şofer, intendant, transmisionist, artilerist, infanterist, etc; “cucul”, adică stema de pe bonetă; plus alte însemne ca cele de militar de frunte (în general piloşii aveau aşa ceva), specialist de clasa a III-a sau a II-a (la transmisiuni).

 

 

 10.SECTOARE- Bineînţeles am făcut ca tot soldatul, sectoare (eu aveam sector exterior, la început m-am ocupat cu datul zăpezii, a fost o iarnă dată naibii atunci, parcă niciodată nu a nins atât la Sibiu, am curăţat la zăpada zile la rând, iar pentru că nu erau suficiente lopeţi a trebuit scoatem uşile de la dulapurile metalice unde aveam lucrurile şi să dăm zăpada cu uşa.

După ce a trecut iarna, a venit primăvara şi erau o mulţime de copaci care au înflorit şi trebuia măturată o curte imensă zilnic. A trebuit să văruim copacii, aleile, , pe urmă a crescut iarba în curtea imensă şi a trebuit cosit, trebuia săpat la timp regulat fiecare copac ca să arate bine, şi cred că şi copaci erau mai mult de 100.

Atribuţiile la sector exterior erau diverse, să cari în fiecare dimineaţă, înainte de cursurile care începeau la 7.50, nişte tomberoane mari care proveneau în special de la cantina unităţii spre locul unde era depozitat tot gunoiul din unitate, şi erau de parcurs cam 500 metri dus-întors, trebuiau udate florile şi curtea să fie măturată, o groază de treabă) .

 

În dormitor eram 40  de persoane, paturile erau supraetajate. Scări lustruite cu ceară. Sclipesc. Cine ştie cum să le verifice se uită dintr-o parte, razant, şi aşa descoperă eventualele locuri neatinse. A propos de verificare: am sectorul “dormitor” şi mă ambiţionez să pun pariu cu unul de anul 2 că nu va găsi niciun loc neşters de praf, nici o dungă metalică de la pat, nici o valiză,  nici măcar acolo unde se unesc sticla şi rama tabloului, nicăieri. Credeam că mă pricep, că epuizasem mental toate şmecheriile. Omul aşteaptă să-i spun că “e gata”, după care se duce şi dă cu arătătorul pe marginea de sus a întrerupătorului.

 

 

 11.APELUL DE SEARA- Când mai aveam armată cu militari în termen, fie ea şi a RSR, exista apelul de seară, la care SSC-ul (sergentul de serviciu pe companie) dădea raportul OSU-ului (ofiţerul de serviciu pe unitate ) privind situaţia efectivelor companiei: “Tovarăşe/domnule ofiţer de serviciu pe regiment, compania Cutare (OSU-ul trecea prin faţa formaţiei şi se oprea la fiecare subunitate în parte), efectiv control n militari, efectiv prezent n-4 militari, este prezentă la apelul de seară”.

OSU-ul cerea apoi situaţia răspândirilor, iar SSC-ul raporta: “Un militar în permisie/concediu/învoire/misiune, un militar de serviciu la bucătărie/la sala de mese, un militar în arest şi unul la infirmerie/în gardă (la infirmerie, arest şi la corpul de gardă se făcea apel separat, OSU-ul nota sau reţinea câţi militari trebuiau să apară acolo – cei de serviciu la bucătărie de obicei scăpau pe barba SSC-ului sau veneau în formaţie dacă bucătăria era pe aproape).

Dimineaţa raportul se dădea ierarhic – înlocuitorii la comandanţii de pluton, aceştia la comandantul de companie, şi comandanţii de companie la comandantul de batalion(“Comandanţii de companii la mine !”). Dacă vroia să comunice ceva mai multor cadre, spunea “Ofiţerii – la mine !” (sau “Cadrele – la mine !”, deci şi subofiţerii).

 

 12.PLANTON –Plantonul 1, care intra în serviciu pe companie la ora 21,00, anunţa stingerea pentru întreg efectivul la ora 22,00, moment în care acesta avea ordin strict sa stingă lumina, mai puţin cea de control (veghe) şi să nu mai permită alte activităţi decît cele de odihnă (adică somnul). La cît de frînţi de oboseală eram, mulţi dintre noi adormeam înainte de ora 22,00.

E iarnă şi sunt planton 2 în compania nr.210 intendenta -3  dormitoare  cu 120  de paturi-, fost grajd de cai in perioada imperiului austro-ungar, unde ne-au instalat  pe noi, cei “aleşi” să facem şcoala militara  timp de24   luni, ca să putem deveni “cadre de nadejde   ”. Mozaicul lustruit străluceşte în reflecţia becului dintr-un post de pază şi-mi amintesc că aici, în acest hangar trist, am aterizat în prima zi, când cei de anul  II abia aşteptau să primească şi ei, în sfârşit, “pufuleţi” cărora să le ordone tot ce le trece prin cap.

Mă plimb printre paturi – mulţi dorm, de frig, în poziţie fetală, cu păturile trase peste cap, rânduri-rânduri de moviliţe – şi mi-l amintesc pe colegul care, în prima seară, înainte de culcare, a scos poza iubitei din portofel şi-apoi, îndurerat, a şters cu latul palmei aşternutul patului în care fusese repartizat.

Neuitate sunt şi alarmele pe companie, batalion sau chiar unitate, date în miez de noapte, care ,,ne rupeau în două,, . Să te trezeşti la ora 4,00, atunci cînd somnul e mai dulce, pentru că vine unul care zbiară din toate puterile ,, DESTEPTAREA, ALARMA !,,

 13.GUSTAREA- În pauza de la 11 afli ce e dreptatea. Trebuie să împărţim un pateu în şase. Cel care manevrează cuţitul e supravegheat de ceilalţi când schiţează sectoarele de cerc.

Dacă vreunul pare cumva mai mare (asta în funcţie de unghiul de la centru), împărţeala trebuie ajustată. Urmează extragerea minuţioasă a părţii fiecăruia, iar rezultatul e o felie unsă cu o pojghiţă. Dar la pateu încă e bine. Dacă primim conservă de peşte e mult mai complicat.

De exemplu, trei bucăţi la patru oameni: cum faci “porţii” egale? Mai completezi cu sos dacă există nemulţumiri.Asta se intampla numai in timpul instructiei de front la Poplaca.In schimb, in curtea scolii, aceasta gustare o primeam deja impartita de la Sergentul de Serviciu pe Companie.

 

14.POPOTA- Mâncare. Mi-e foame tot timpul. Tuturor ne e. Când plecăm în poligon, după masa de dimineaţă, îmi umplu buzunarele cu bucăţi de pâine şi cu cornete pline cu bomboane galbene şi rotunde, cumpărate de la bufet. Mâncăm orice, şi ei ştiu asta, aşa că nu contează dacă căutăm carnea în farfurie ca nişte arheologi.

Cînd grupa noastră era de serviciu la blocul alimentar, la sfîrşitul programului de masă, ne adunam cu toţii în bucătărie, să punem de-o masă pe cinste. Fiecare executa misiunea de a procura pe orice cale mîncare şi băutură.

Seara, restul plutonului îi aştepta cu nerăbdare pe elevii de serviciu de peste zi, atît pentru mîncare şi băutură adusă de aceştia la dormitor, cît şi pentru ultimile bîrfe despre personalul feminin de la popotă.

Era de la sine înţeles că nu curăţatul cartofilor, spălatul vaselor, feliatul pîinii sau distribuirea hranei fuseseră preocuparea lor, ci femeimea de la cazanele cu mîncarea, sau laboratorul de prăjituri, ca să nu mai vorbim de colegele de la intendenţă, cu care aceştia se întîlneau accidental.

Şi în timp ce înfulecam de zor cartofi pai cu ouă ochiuri şi salam prăjit, ascultam cu plăcere poveştile ,,grupei de şoc,, cu aventurile de peste zi.

15.BAIE –Baia cu dusuri era situata intr-o cladire veche,izolata,localizata in imediata apropiere a platoului de adunare al scolii.Intrăm câte treizeci de elevi(1 pluton), goi, într-o încăpere întunecoasă, cu geamuri mici şi cu două rânduri de ţevi prinse de-a lungul tavanului, dublate de grătare de lemn, pe jos. Se întâmplă sâmbăta.

 

Numai sâmbătă după-masă,in jurul orelor 16,cind aveam programare. Apa curge prin nişte găuri, e fierbinte, foarte fierbinte, şi nu are cine ştie ce presiune. Pe un rând de ţeavă sunt mai puţine orificii decât militari nespălaţi dedesubt, aşa că, din loc în loc, se strâng doi-trei sub un “duş”.

Ca să nu ne frigem, odată săpuniţi, nu stăm sub jetul de apă mai mult de 8-10 secunde. O mică pauză, apoi iar, printre picături. Asta e limpezirea. Urlăm: “Ardeeeeeee!”. Degeaba.

Dar minune, dintr-o data pe teava vine numai apa rece.Ne-au trebuit doua sambete sa ne prindem ca dupa cca. 5 minute se taia apa calda si astfel majoritatea celor 30 de suflete goale-pusca nici macar n-apucam sa ne sapunim bine.Dar apa rece o inlocuia imediat pe sora ei mai mica. Trebuie să ne mişcăm repede, că apa e puţină şi aşteaptă alţii în vestiar.

Dar senzaţia de după, ciorapii uscaţi, altă cămaşă de corp, aburul care iese din tine când ajungi în curte… Om.

16.INSPECTIE- ,,Deşteptarea ! Jos din paturi! La interval adunarea! Începînd cu grupa unu, la spălător, fuga marş! Front chiuvetele, la stînga şi la dreapta ta! Deschideţi robinetele , se poate spăla !,,

Şi uite aşa, încolonaţi, ne spălam la ,,foc automat,, cu apă rece. În octombrie şi în prima jumătate a lui noiembrie 1983 a mai mers, fiindcă nu dăduse gerul, dar apoi a fost crîncen. Însă cei mai mulţi reuşeam să ne spălăm, cît de cît, în cele 180 de secunde. Aveam tehnică şi viteză.

Mă irit la bărbierit, aşa mi-e soiul. Teoretic, ar trebui să mă bărbieresc zilnic, ca să trec “testul cu vata”. La raportul de dimineaţă, suntem controlaţi din priviri, iar celor care mint că “da”, deşi e clar că “nu”, li se trece o bucăţică de vată peste obrazul aşa-zis curat. Dacă n-ai dat cu lama în ambele sensuri, îţi rămân fire de vată lipite de faţă.

Risc de câteva ori şi nu mă rad. Până mă prinde comandantul de pluton şi-mi zice că data viitoare mă va bărbieri pe uscat, în faţa formaţiei. Vine şi data viitoare: locotenentul major scoate din porthart un aparat de-ăla mizerabil, de plastic, şi dă cu el peste tuleiele mele. Pe uscat. Nu mi-e ruşine, ci teamă că mă voi irita îngrozitor. Altă minune: nu mă irit.

 

 

17.DEZECHIPARE- Ţinuta era aranjată nu oricum, ci într-o anumită ordine. Nu o mai ştiu, decât aproximativ. Ştiu că bocancii stăteau toţi, în linie, afară pe hol, cu ciorapii aşezaţi într-un anumit fel. La fel, in dulapul vestiar, se aşeza îmtăi vestonul, apoi pantalonii, apoi centura închisă şi boneta. Ştiu că 15 secunde aveai la dispoziţie să te îmbraci, pardon, “echipezi”. Sau cât ardea un chibrit. Tot 15 secunde aveai să te dezechipezi adică dezbraci la maiou şi izmene.

Am reuşit, după zile întregi de “exerciţiu”, să ne dezechipăm “la chibrit”.elevul-sergent   aprinde un băţ şi, dacă e generos, îl ţine să ardă pe orizontală. Noi, “bibanii  ”, adică elevii  de ciclul I, stăm aliniaţi, cu spatele la perete şi cu faţa spre paturi. Trebuie să fim încheiaţi la toţi nasturii de la veston, cu centura pusă şi cu bocancii în picioare. E o întreagă tehnică din momentul în care sergentul  pronunţă ultima silabă a comenzii “Dezechipa-rea!”. Cu călcâiele te descalţi, mâinile-ţi umblă ca electrice pe nasturi, apoi cămaşa peste cap, desfaci centura, între timp scoţi ciorapii tot cu călcâiele, jos pantalonii…

Olteanul blond si uscativ ,cu ochelari ca fundul de borcan a rămas cu ei în vine. “Pentru el, vă mai echipaţi o dată!”. Nu mai ştiu a câta e. Să nu-l înjuri? Şi mai că l-am ierta, că e de-al nostru, dar ne scoate din sărite că se trezeşte înainte de deşteptarea de la 5.30 ca să mănânce singur din valiză. Îi tot găseşte firimituri pe pătură colegul care are sector în dormitor.

 18.A.M.R. - Toţi avem câte un mic calendar, pe care tăiem zilele. E una dintre puţinele satisfacţii sigure, copleşită însă de confruntarea permanentă cu AMR-ul de 2 cifre al “bătrânilor”, care par că ar deţine toată siguranţa de sine a lumii. Ei se mişcă mai încet, ei nu se mai sperie când sunt chemaţi de vreun “apevist” şi, în general, ei au o relaxare de invidiat. Le-au văzut pe toate şi asta îi face greoi şi zâmbitori.

În plus, nu mai trebuie să-şi coasă singuri petliţele sau guleraşul cel alb, nici să-şi facă patul sau sectorul. Pentru asta, şi pentru bunătăţile pe care le mai primim de-acasă, existăm noi, “bibanii .  Într-o zi,plutonierul de companie  ne aude că vorbim despre AMR şi ne spune, ca unul care a rumegat problema, să nu ne mai bucurăm când tăiem zile din calendar, că sunt zile din viaţa noastră. Nimeni nu-l ia în serios. “Ce, armata e viaţă?”. Atunci mi-am spus că şi eu gândesc aşa, dar amintirea asta pare un contraargument foarte serios.

 

 

 

 

19.MUNCI  AGRICOLE –O altă constantă în viaţa şcolii  a reprezentat-o participarea elevilor la munci agricole, în perioada de toamnă, cînd elevii puneau umărul la strîngerea recoltelor de cereale, cartofi şi mere, atît pe raza judeţului Sibiu, cît şi în alte zone ale tării unde aceştia erau solicitaţi.

Este o toamna tarzie a anului 1983.Am terminat de secerat pentru astăzi. În urma noastră, a plutoanelor de adolescenţi trimişi direct la munci agricole, au rămas, adunate şi legate frumos, pe rânduri, tulpinile de porumb ca nişte corturi de indieni. Nişte indieni mici şi slabi, care nu dorm niciodată. Pe noi ne-au lăsat să dormim. Ne-am întins cu toţii pe jos, plini de praf pe faţă şi pe mâini, dar mai ales pe uniformă, care mâine dimineaţă trebuie să arate iarăşi ca nouă.

 

 

 

 

 

Ne-am întins şi-am uitat de oboseală, de pielea care ne mânca, am uitat că urma să ne întoarcem în cazarmă. Nu ştiu cât am dormit în soarele serii, dar nu mult. Minute. Ne-am trezit singuri, nu la ordin, ne-am uitat unii la alţii şi, încălziţi de pământ, încă liniştiţi, cu visurile năclăite, am fost fericiţi pentru o clipă.

 

 

 

 

 

20.INSTRUCTIE – E 12 aprilie, un soare grozav, dar suntem tot în ţinuta de iarnă, cu vestoane groase şi mantale. Ne-au adus iar pe dealurile astea de la  Poplaca unde facem aplicaţii de infanterie . Avem, toţi, PM-ul la piept, lopăţica, baioneta şi port-încărcătorul prinse la centură, plus, unii, câte un săculeţ cu grenade atârnând pe spate. Şi masca de gaze pe “figură”, toţi. Aşa vrea “toarşu lent   major”.

Care îl trimite pe unul dintre noi în vârful unul deal şi apoi ne ordonă “adunarea” la el. Ne urnim, dar, până acolo, ne mai dă câteva “culcaturi”, cu “saltul înainte” aferent.

N-ar fi o noutate, dar transpiraţia ne arde obrajii pe sub mască. Abia aşteptam primăvara. Pe la a treia tură de “adunări” dus-întors, după nu ştiu câte “aviaţii inamice” şi alergări în zig-zag, să nu ne nimerească mitralierele, abia mai ridicându-ne de jos, abia răsuflând, strânşi în formaţie, ne uităm la ofiţerul cel şmecher, care-a stat la umbră între timp. Şi care mai vrea o dată.

 “Drepţi! Culcat! Salt-nainte! Culcat! Salt-nainte! Culcat! 50 de flotări! Cu bătaie, soldat” (urmau înjurăturile, în armată se folosesc în loc de punctuaţie)

Apoi am mai alergat vreo 2km prin vaile poligonului POPLACA, cu tot armamentul din dotare,din care1 km cu masca pe figură. Am urcat pe biută. Am primit “adunarea în copac”. Am sărit de pe şina de cale ferată după ce am mers 5 metri în echilibru la 2,2 m deasupra pămîntului. Teava akm-ului m-a lovit în ceafă. Am văzut stele verzi. Pe colegul cu AG 7 l-a lovit ţigarea aia de fier de i-a dat sîngele.

 

 

 

 

Am săpat adăposturi de infanterie cu lopăţica, culcat, din 5 în 5 metri. (De ce? şi acum îmi vine să rîd, dar altă dată despre asta!). Am făcut toată instrucţia şi toate tragerile. Am tras cu mitraliera de companie, cu pistolul TT , cu Carpaţi-ul, cu PSL-ul (luneta), cu AG-7 şi am aruncat cu grenada . Din poziţie culcat, în picioare etc. Da, am făcut armata.

 

 

 

 

21.DORMITORUL- Cele 3  dormitoare  cu 120  de paturi apartinand companiei nr.210 intendenta ,erau amenajate la etajul 3 al unei vechi cazarme de cavalerie din perioada imperiului austro-ungar . În dormitor eram 40  de persoane, paturile erau supraetajate. Scările masive din piatra sclipeau de atita lustruit cu ceara.

Mozaicul lustruit din dormitoare străluceşte si acesta în reflecţia becului dintr-un post de pază şi-mi amintesc că aici, în acest hangar trist, am aterizat în prima zi, când cei de anul  II abia aşteptau să primească şi ei, în sfârşit, “pufuleţi” cărora să le ordone tot ce le trece prin cap.

Seara, după o zi de instrucţie, cădeam laţi, în paturile companiei. Nici nu vă daţi seama cît de repede adormeam şi cît de scurtă ni se părea noaptea. În armată înveţi să dormi oricît de puţin, în orice poziţie.

Dormitorul era ultimul loc de refugiu din armata.Era locul in care ne odihneam, glumeam, studiam, teseam intrigi si strategii ,locul in care ne pastram micile amintiri de acasa si lucrurile personale,ce mai incolo si incoace- dormitorul din cazarma ne-a fost singura locuinta in perioada anilor de scoala militara.

22.GORNISTUL- Toata lumea , de la comandantul unităţii pînă la ultimul militar, i se adresa cu ,,Gornist!,,

Nimeni nu l-a văzut vreodată schimbînd cu cineva din şcoală mai mult de cîteva cuvinte şi atunci o făcea fără chef, întrucît ce avea de spus o spunea cu goarna, pe care o ţinea mereu sub braţ ca un trofeu greu de obţinut.Era unul dintre acei militari consideraţi în general norocoşi. A făcut doar instrucţia de bază, manevrarea armei şi comenzile simple.

În ciuda acestor avantaje, trompetistul nu era deloc în culmea fericirii. Avea într-adevăr ceea ce-şi dorise – să cînte la trompetă , dar nu putea intona decît nişte melodii scurte, din cîteva note.

Dintre cele cîteva înşiruiri de note, anunţînd în general deşteptarea, adunarea, apelul de seară şi stingerea, o ţinem minte doar pe ultima şi asta pentru că era cea mai melodioasă.

Gornistul era un tip amuzant. Cînd nu cînta, era o umbra care se strecura printre clădirile din incinta şcolii, iar cînd sufla în trompetă lua forma unui cocor în bătătura gospodăriei , care ,,striga,, adunarea la apel, constituind astfel subunităţile în careu.

 

 

23. BILETUL DE VOIE –Elevii cei mai merituoşi erau recompensaţi , într-un procentaj de maximum 30% din efectivele şcolii, cu o învoire  în oraş, sîmbătă seara de la orele 17 la 22, iar duminica de la 14 la 21. Mai erau şi mult rîvnitele ,,bilete de voie,, de 24h şi respectiv 48h, eliberate după cu totul alte criterii de selecţie a beneficiarilor unui astfel de sejur.

Proba bărbăţiei o dădeam în învoirile de sîmbătă şi duminică, la principalele discoteci din Sibiu ce se desfăşurau la Hotel Continental (,,Conti,,) şi respectiv Club Independenţa, locaţii unde ne băteam ca chiorii cu civilii pentru cîte o săsoaică iubitoare de kaki. Şi civilii pierdeau întotdeauna. Nici nu aveau cum să cîştige. Gîndiţi-vă că elevii tuturor şcolilor militare din Sibiu , numărau în perioada socialistă 10000 de suflete. Şi cum cel puţin 30% dintre aceştia primeau bilete de voie în oraş, nici nu mai mira pe nimeni faptul că centrul istoric al Sibiului devenea vremelnic cîmp de luptă.

Alte puncte de atracţie turistică pentru elevii şcolilor militare din Sibiu erau: campingul din Dumbrava , staţiunea Păltiniş, parcul Valea Aurie şi restaurantele din centrul istoric, precum Bufniţa, Butoiul de Aur, Bulevard şi Împăratul Romanilor.

Pentru cei rămaşi în unitate, ca variante culturale, mai rămăsese cititul, scrisul, bîrfitul şi jocul de cărţi. De poker, mai exact. Ca să nu ne fure somnul, jucam pe bani. Sume mici, dar dese. După cîteva mîini rămîneai fără soldă, după altele îţi luai adio de la aparatul de ras, de la pachetul de Kent, de la ness-cafeul Amigo sau de la orice mai aveai folositor prin dulapul vestiar.

Rezistenţa prin cultură nu s-a manifestat doar prin manevrarea pachetului de cărţi sau a pieselor de şah sau rummy. Mai şi citeam cîte o carte sau scriam acasă celor dragi. Dar mai corespondam şi cu cîte-un prieten din copilărie sau fost coleg, aflat sub arme prin alte localităţi. Toţi o duceau prost, toţi erau terminaţi, toţi numărau, din oră-n oră, zilele rămase (A.M.R-ul).

Citeam scrisori de groază , despre alarme noapte de noapte, adunarea plutonului pe rastelul de arme, pescuit în chiuvetă cu şiretul de la bocanci, măsurat dormitorul cu chibritul, şuturi în cur fără avertisment, încît la noi era domnie.

 

 24.SERVICIUL DE GARDA- Inca nu aveam 19 ani si faceam serviciul  de garda . Pazeam depozite , bazine de apa , Drapelul de Lupta  . Jurasem cu mana pe Drapel . Era prima mare indatorire din viata mea . In chinul nostru zilnic eram totusi uniti . Comandantii si camarazii aveau incredere in mine . Nu puteam sa-i dezamagesc .

Serviciul de garda are niste reguli stricte . Fiecare post de paza un consemn , adica o alta serie de reguli specifice locului respectiv . Toate acestea se invata pentru a sti ce trebuie sa faci , cum sa reactionezi in diverse situatii . La intrarea in post (adica la fiecare 3 ore) , INTOTDEAUNA se verificau incuietorile si sigiliile . Cat de neajutorat mintal trebuie sa fie cineva incat sa nu sesizeze ca sigiliul a fost violat ?

Unui militar i se poate da să păzească orice, de la somnul liniştit al camarazilor săi din unitate şi pînă la obiective de interes naţional, cum ar fi G.A.Z.-ul (gospodăria agro-zootehnică) din Poplaca .

În timpul gărzii, soldatul trebuie să se găsească într-o perpetuă stare de veghe, cu ochii baleind încontinuu pe întinderile faţă – spate ale obiectivului aflat sub pază. În ciuda acestui lucru, garda este OK, deoarece e singura perioada din armată în care poţi fi singur cu tine însuţi. Altfel spus, ai timp să te gîndeşti la ale tale, deşi pe durata efectuării şcolii militare, acest lucru e total contraindicat.

Serviciul de gardă se făcea în sistemul ,,3 cu 6,, Adică, trei ore eşti în gardă, iar următoarele şase te odihneşti. Însă ,,te odihneşti,, nu înseamnă neapărat ,,dormi,, deoarece trei ore din cele şase reprezentau aşa-numita ,,odihnă activă,, , în care trebuia să-ţi cureţi uniforma şi să citeşti regulamentele militare.

25.CANTAREA ROMANIEI- Festivalul național Cântarea României a fost un ansamblu de manifestări culturale din perioada regimului comunist, organizate de Consiliul Culturii și Educației Socialiste.

Organizarea în cadrul şcolii militare a unor colective de artişti amatori entuziaşti, grupaţi pe ateliere de lucru, în funcţie de opţiunile exprimate şi înclinaţiile artistice demonstrate, a avut ca scop principal identificarea, formarea, cultivarea şi dezvoltarea aptitudinilor şi înclinaţiilor artistice în rîndul militarilor.

Aşa au luat fiinţă trupe de dans şi teatru, brigăzi artistice, cercul de artă plastic şi folclor, toate aceste formaţiuni artistice beneficiind de suportul logistic al armatei.

În Sibiu, toate aceste manifestări culturales-au desfăşurat în locaţii precum: Casa de Cultură a Sindicatelor, Casa Armatei, Teatrul Mic, Galeria de artă Bruckenthal.

 

Toată această ,, mişcare artistică de mase,, desfăşurată în garnizoana Sibiu, era cel mai bun prilej ca în numele partidului comunist, elevii şi militarii să poată evada în voie din unităţile lor, să absenteze motivat de la chinuitoarele ore de aşa-zisă instrucţie militară, avînd cu această ocazie, cel mai bun prilej de a-şi petrece fiecare timpul într-un mod cît mai plăcut şi aventuros, departe de cazarmă.

Centrul istoric al Sibiului, era acoperirea perfectă pentru escapadele militarilor. Aici se socializa, se năşteau legături noi de prietenie şi iubiri ascunse.

Cum artiştii armatei se puteau odihni numai prin muncă, cei mai piloşi dintre aceştia primeau periodic cite o permisie de cîteva zile cu scop de documentare culturală la faţa locului.

26.OFITERUL C.I.- Înainte de 1989, fiecare unitate militară  avea în componenţa sa un birou permanent de contra-informaţii militare (C.I.) condus de un ofiţer de securitate, numit în funcţie de către Inspectoratul Judeţean de Securitate.

Pentru cei avizaţi, în perioada anilor 1983 – 1985 , ,,Biroul,, C.I. al U.M.01080 Sibiu era condus de către căpitanul TABĂRĂ VASILE, un bărbat brunet,de tip caucazian, constituţie atletică, cu o înălţime de cca. 1,80 – 1,85 m, vîrsta în jur de 35 ani, fire calmă, echilibrat în discuţii, sigur în gesturi, privire pătrunzătoare ş iscoditoare, ce mai încolo şi încoace, un personaj demn de romanele de spionaj ale scriitorului Haralamb Zincă.

C.I.-stul nostru  din perioada anilor 1983-1985 , în a sa uniformă militară de infanterie, puteai să juri că e de-o viaţă în acel peisaj cazon al cazarmei U.M.01080 Sibiu, unde toate cadrele îl salutau amical, cu mult înainte de a ajunge în dreptul său. Biroul de lucru al acestuia, format din două încăperi mici, modest mobilate, era situat în clădirea Comandamentului şcolii, la etajul 1, undeva discret, pe holul scării de serviciu, în imediata apropiere a Biroului D.S. (documente secrete).

 

 

Activităţile sale zilnice în cadrul şcolii militare erau dintre cele mai diverse, cum ar fi: monitorizarea procedurii de transfer a documentelor secrete (intrări/ieşiri), verificarea dosarelor de cadre, supravegherea liniilor telefonice din unitate, obţinerea informaţiilor primare despre subiecţii vizaţi şi alte activităţi specifice muncii operative de contrainformaţii militare.

Ordinul de linie al acestuia era: ,, cunoaşterea, prevenirea, neutralizarea şi lichidarea oricăror fapte de natură să aducă atingere securităţii statului român.,,

 

27.ALARMA – Ca SSC, nu era mare lucru de făcut în postura asta: trebuia să alergi, cînd suna gornistul, pînă în faţa OSU-lui (ofiţerul de serviciu pe unitate) şi să dai raportul acestuia. Cum că efectivul e în dormitor şi face ,,sectoare,,. Sau alte ,,activităţi specifice,,.

În dimineaţa unei zile de primăvară a anului 1984, goarna a sunat pe la ora 4, 00 şi nu la 6,00 aşa cum eram obişnuiţi. Pe aleea din faţa OSU-ului s-au strîns în mare grabă toţi SSC-ii din unitate, vreo 12-15 parcă, şi au dat raportul conform notărilor din caietul de serviciu : cîţi în unitate, cîţi la spital, cîţi în permisie, s.a.m.d.

Odată terminate ,,strigările la apel,, O.S.U. le-a ordonat S.S.C.-ilor să se deplaseze în pas alergător spre subunităţi ca să-şi înştiinţeze comandanţii că-i alarmă generală cu ieşire din unitate, ca la război. Ei bine, nu primisem chiar codul de alertă suprem ,,Radu cel Frumos,, dar era undeva pe acolo.

În acelaţi timp au fost mobilizaţi urgent toţi agenţii care aveau ca misiune deplasarea în oraş, acasă la toate cadrele militare şi angajaţii civili (P.M.C.-iştii) deopotrivă, pentru a-i chema la unitate.

Şi uite aşa a început marea aventură.

Pe platoul şcolii au început să apară transportatoarele amfibiu blindate (TAB-uri) şi camioanele militare. Chiar funcţionau. Era pentru prima dată cînd le vedeam ieşind din parcul auto. Scoteau fum şi li se învîrteau roţile şi turelele. Iar nouă, ochii din cap de oboseală, stres şi furie. Era alarmă de ,,război,, şi noi trăseserăm doar de 3-4 ori cu pistolul mitralieră. Speram din tot sufletul să fie o luptă corp-la-corp cu ,,duşmanul,, căci eram mari specialişti în lovitul cu patul armei şi împunsul cu baioneta.

După ce ne-am adunat toată şcoala pe platoul Comandamentului, s-a trecut la efectuarea inspecţiei de front şi la stabilirea priorităţilor.

Şi uite aşa, împreună cu tot harnaşamentul pe noi (cca.30-35 kg), am fost               ,, aruncaţi,, într-un marş lung de peste 25 km în afara oraşului Sibiu, cu toate picanteriile şi manevrele care au rezultat de aici. În cei 2 ani de şcoală militară a fost singura alarmă cu ieşire din unitate, care s-a declanşat la orele 4,00 şi s-a încheiat la orele 17,00 după amiaza, în cursul aceleiaşi zile.

Acest marş desfăşurat într-o zi de primăvară, de dimineaţă şi pînă seară, s-a soldat cu o febră musculară nocturnă cumplită, dublată însă de-o mîndrie nebună.

Ce să vă mai povestesc, că după aceste manevre militare pielea ne-a mirosit cîteva zile numai a buruieni de cîmp, iar pasul ştrengăresc era atît de elastic încît ziceai că suntem o turmă de gazele în călduri. Ce mai vremuri, camarazi !

28.PERMISIE.  În timpul perioadei socialiste, dreptul militarului la permisie era reglementat de legislaţia vremii şi se acorda după nişte criterii stricte. Astfel, prioritate aveau militarii căsătoriţi sau cei care raportau producerea unui deces în familie ori a altui eveniment care necesita prezenţa militarului în mijlocul familiei.

Cu toate acestea, mai era o categorie aparte de militari care obţineau cîteva zile de permisie, maximum 3-4 zile,ca recompensa primita în schimbul unor beneficii materiale, cum ar fi cartuşele cu ţigări străine, cafeaua, sticla de votcă rusească sau poloneză, canistra  cu 10 litrii de vin, porcul de Crăciun sau mielul de Paşte, putina cu brînză sau sticla cu whisky.

Mai existau şi ,,piloşii,, care pe ochi frumoşi şi în urma unor telefoane primite pe linie de partid, plecau în permisie ,,moca,, privîndu-i astfel pe comandanţii de pluton de obţinerea unor ,,plocoane,, ceea ce evident îi deranja enorm.

Indiferent de calea pe care o urmai pentru a obţine o permisie, cele 3-4 zile de libertate ale militarului se desfăşurau cam după acelaşi tipar.

Dimineaţa, după inspecţie şi micul dejun, proaspăt spălat şi îmbrăcat în ţinuta de oraş, militarul se deplasa spre gară de unde lua un tren spre direcţia aleasă.

De cele mai multe ori se mergea cu ,,naşul,,. Odată ajunşi acasă, aceştia erau întîmpinaţi cu mare bucurie de familie şi prieteni, de parca militarul se întorcea de pe front. Pentru cei mai mulţi dintre militari, revederea cu iubita era deosebit de emoţionantă.

Nimic nu se compara cu privirea iubitei când eroul ei ajungea intr-un final,dupa multe zbateri si pachete cu tigari KENT, acasa.Acesta vedea totul de sus, era indestructibil,atotştiutor si mindru nevoie mare . Femeia de acasa tresarea la orice miscare a bărbatului-erou, abia sosit din armata. Ochii o trădeau de cele mai multe ori ,iar el obsearva si profita de acel moment unic. Urma istorisirea cu mult patos a intamplarilor hazlii din armata.   Voi, cei de acasă,chiar nu ştiţi nimic.

Apoi,  oare cum se pot uita dramaticele despărţiri de pe peronul gării, cînd pornirea trenului, semnele de rămas bun şi imaginea prietenei sau a soţiei, după caz, depărtîndu-se incet printre aburii locomotivei,erau momente tulburatoare ce echivalau cu cele mai renumite proiecţii cinematografice.

Intoarcerea in unitate din permisie ,seara ,inainte de apel ,era un alt moment mult asteptat,de aceasta data,insa, de catre colegii de grupa. Astfel , la sosire, mai ales cei flamanzi, care nu fusesera acasa tabarau pe tine,iar tu trebuia sa faci o mica masa, sa le  povestesti intamplarile de  acasa, cu cine, cand, cum… Ma rog, se intelege. Evident ca masa  pusa ad-hoc ,era stropita din belsug cu vodca, vin…, si alte mirodenii.

 

 

29.TABARA DE CORTURI-  Aveam ore de supravietuire, cum le numim noi, adica comandantii ne stabileau un anumit traseu pe care sa-l parcurgem si noi ne conformam.      

Si uite asa ,am mers in marsuri de sapte kilometri, pe camp si prin padure , fara pauze, cu ranita in spate, pe ploaie sau canicula, am  dormit in corturi, pe paturi din saltele improvizate , construite fiind numai din foi de cort umplute cu frunze uscate sau cetina…

Cu alte cuvinte,asta am facut la finalul anului I, in vara anului 1984, cind timp de doua saptamani, toti elevii absolventi al primului an de studii,am fost campati in tabara de corturi ridicata in poligonul de instructie Poplaca,unde ne-am deprins cu tehnicile de supravietuire.

 

 

 

Tabara militara ne-am instalat-o exact asa cum ne-ar cere o situatie critica: baza,  punctul medical de prim-ajutor,compartimentul pentru filtratrea apei,locul de servit masa si grupurile sanitare. Acolo am descoperit adevarata utilitate a dusului-militar sub cerul liber si a hranei servite in camp din marmite. In anumite momente , eram nevoiti sa ne cautam si sa ne pregatim singuri mâncarea, dar si sa asiguram paza raionului, in eventualitatea in care am fi fost atacati.

In acele zile, «lasati» in salbaticie, descopeream in celalalt de lânga noi calitati si defecte, dincolo de deprinderile militare. Invatam sa comunicam unul cu celalalt. Trebuia sa ne obisnuim a convietui cu alte persoane in acelasi cort… Nu a fost prea placut la inceput. Dar ne-am  adaptat din mers , am invatat multe .

 

 

top